Vindecarea în port

Privesc pe fereastra. Suspin. Azi m-am hotarât să fac bagajul amintirilor. Apoi, să plec. Mă uit pe pat. Este incredibil prin câte am trecut doar în câțiva ani. Le îndes pe toate în bagaj. Trag fermoarul cu putere, ușor nervos din cauza emoțiilor. Dacă le voi pierde? Dar ma avânt în călătorie. Pentru câteva clipe vreau să uit de tot. Vreau să uit de părinți, frați, prieteni, școală. Vreau să-l fac pe Eminescu o stea și pe Enescu doar un greiere. Orice gând al meu se sfârșește pe o plajă. Acolo vreau să ajung acum. Pe o plajă pustie. Să fiu doar eu, nisipul, marea, luna și stelele. Să uit cum mă cheamă, să șterg schițele speranțelor, să ard foile până și celor mai fantasmagorice vise, care doreau să se împlinească într-o zi în cartea vieții mele. Tot ce vreau acum este ca nisipul să se joace printe degetele mele, să-mi mângâie firav pielea și să moțăi pe bagajul amitirilor mele. Totuși e absurb. Nici dacă aș dori nu aș reuși să îngrămădesc atâtea amintiri... prieteni, în bagajul care îl am la mine. Este foarte greu să pui atâtea chipuri, întâmplări, lacrimi, zâmbete într-un metru pătrat de material. Și emoțiile…? Să le strivesc în buzunarul de la blug? Nu. Cred că nici întreaga planetă nu mi-ar servi ca bagaj. De ce să complic lucrurile inutil până la urmă? Ca să realizez că sunt o persoana norocoasă. Că am o mulțime de prieteni, deși cateodată mă îndoiesc de asta, că am reușit să îmi trăiesc adolescența la maxim până acum și că nu prea le-am dat unda verde regretelor în cursa mea. Pentru că eu aleg “mașinile” la start și fluier începutul cursei. Poate unele sunt mai năstrușnice… precum iubirea. Ea cam pornește fără să vreau și face mai multe curse decât trebuie. E mulțumită doar atunci când face accident și pleacă de la fața locului, cu prezumția de nevinovat pe frunte și un ciob din trofeul ce l-a spart – inima. Am învățat că în această cursa, ai parte de o mutitudine de curbe. Vieții nu prea îi place drumul scurt și drept. Puține sunt porțiunile drepte. Acestea se numesc fericiri. Uneori drumul acesta poate avea surprize. Te poți simți neînseamnat și într-o cutie de suferință, când o simplă și delicată strângere de mână sau o privire aruncată fugar îți înveselește ziua. Mingea speranței este aruncată din nou în terenul tău. Aceaste surprize trezite subit îți taie respirația și îți aruncă inima în gât.

Sunetul alarmei mele mă alintă ușor. Parcă mă trage de mână. Barca viselor a plecat din nou. În larg, la pescuit. Se va reîntoarce, seara, în port. 7:13. 

Photo ©Lil