Vamă

          Întotdeauna o poveste trebuie să includă o ea și un el. Chiar dacă e vorba de război, de animale, de cultură… întotdeauna va exista o ea și un el. Oricât am încerca să-i desparțim pe cei doi, va fi imposibil. Fără ei, lumea nu ar exista. Acum sunt un fluture și zbor printr-un parc… o văd. Stă pe o bancă. Privește în gol. Pare nedumerită. Oare ce e în sufletul ei? Sau doar e obosită, după o tură de jogging. Am presupus asta pentru că este îmbracată sport și pare genul de persoană ce ține la siluetă. Apare altă fată în peisaj. O priveste. A… își aștepta prietena. Pornesc din nou la alergat. Am ghicit! Totuși, pe ea o aleg pentru a o analiza. Ochii ei negri și tulburi ascund ceva. O să devin o particulă de praf… mă asez în părul ei. Voi trăi cu ea câteva zile. Vreau să-i cunosc sufletul. Mă lovesc de firele ei lucioase și ciocolatii. Aud conversația. Îi spune prietenei ei cât de bine îi este singură. Deci este stăpână pe ea, bărbații nu o complexează și crede că sunt un capriciu. Inteligent, dar în cele din urmă va cădea în capcana iubirii adevarăte și va privi viața cu alți ochi. După cum rostește numele unui EL, cred că a rănit-o foarte tare. Îl accentuază punându-și toată durerea și ura în vocalele și consoanele ce-i alcătuiesc numele. Văd mii și mii de picături de lacrimi amare căzute pe un caiet, dansând un tango pe o melodie uitată de mult într-o cutie prăfuită. Scriind numele lui. Apoi evaporându-se ușor spre infinitul durerii unde un ocean veghează sufletul și îl inunda când te aștepți mai puțin. 

În cabina de duș… aburi, apă, suspine. Voi cădea din părul ei. Devin o muscă. Urăsc muștele. Cred că și ea. Dar altceva mai la îndemana nu am. Trup alb ca ceara. Cred că folosește ruj roșu de catifea. Pe buzele ei subțiri arată ca un foc al chemării, ce arde puternic cât este acolo și apoi reînvie ca o păsare Phoenix. Noptieră. Dulciuri răspândite, o lumânare cu aroma de măr. Curând se alătură și o cafea aburindă. În oglinda dimineții am aflat primul ei secret: “Îmi spuneai că sunt frumoasă când plâng! Ipocritule! Nu vreau să mai fiu frumoasă!”. Nu se simte bine deloc singură. Deși zâmbește, în sufletul ei se dă o bătălie sângeroasă. Sentimente și resentimente. Iubire și ură. Durere și fericire. Zâmbet și suspin. Toți sunt ostașii unui război ce nu va avea niciodată sfârșit. Chiar dacă îți găsești pentru 2 minute pacea, eșecul va avea grijă să te doboare din nou la pământ. Dar asta e viața…

O văd din nou. După un an. E schimbată. Are părul mai scurt. Pare mai puternică. Stă cu fundul în nisip, cu o țigare nepăsătoare și un gând zburând peste marea de sticlă, în care luna se face mai frumoasă. E singură… A nu! Uite un EL. Are două beri în mâna. Se apleacă. O sărută. Îi dă o bere. O ia în brațe. Vama Veche.

                                                    Photo ©Deviantart