...În zece minute s-au întâlnit și cu ceilalți. El când a văzut-o pe domnișoara noastră, chiar a rămas fără cuvinte. Ținuta ei nu era cine știe ce frumușete. Dar o avantaja. Nu are rost să mai intru în detalii. Totul a mers de la sine. S-au cuplat. Îndrăzneaţă alegere, nu? Setea pentru ceva nou i-a determinat să o facă. Zilele treceau pe nesimțiete, sentimentele înfloreau şi se simţeau tot mai bine unul cu altul. Pe plajă chiar dacă erau cu gaşca, li se părea de fapt că erau singuri, în club, printre valurile de tineri, ea îl vedea numai pe el şi el numai pe ea. Tot așa a venit și ultima zi din sejur. Ar fi vrut să mai stea dar trebuiau să se întoarcă acasă.
Au ales să nu se despartă. Chiar dacă erau din oraşe diferite, până la sfârşitul vacanţei ea s-a mutat la verişoara ei la Brăila, şi astfel petreceau fiecare zi împreună.
Nu s-au distanţat nici când a început şcoala. Distanţa le cauza mai mult dorinţă de a se revedea. Astfel a trecut un an. A venit din nou vara. Au hotărât să plece ei doar doi, cu trei zile înainte să ajungă găștile, la mare. Să petreacă câteva zile numai ei doi.
După ce s-a cazat, au decis să rămână în cameră. Era timpul să se regăsească. În brațele lui se simțea în siguranță. Se simțea liniștită, fericită. Un curcubeu de sentimente. După ce l-a privit ceva timp, i-a spus:
- Uită-te la fața mea... privește-o cu ochii sufletului, ca să mă poți mă poți iubi mereu.
- Cred că e momentul să vorbim... îi spuse el cu o amărăciune în voce.
- Nu. Nu-mi spune că e momentul.
Simțea că de ceva timp o evita. Acum era sigură că totul va lua sfârșit. El:
- Te iubesc... dar sunt cu alta.
În acel moment, i s-a oprit respirația. Avea astm. El nu știa, de fapt era singurul lucru pe care nu îl știa. S-a panicat. Ea era în brațele lui fără suflare. Cum a putut să facă asta? De ce? De ce nu a iubit-o până la capăt? Ce s-a întamplat cu ea? El era de vină. El. Trebuia să cheme o ambulanță. Dar nu avea puterea să îi dea drumul din brațele lui. Îi alunecă o lacrimă pe obraz. Simți un gol în piept și o strânse, încercând să-l acopere. Atunci ea, trase puternic aer în piept. El sări. Ea abia respira. Nu avea aer. El era foarte speriat, dar și fericit. Ea, ținându-se de gât îi făcu semn către geanta ei. O găsi și începu să căute, fără să știe ce. În secunda următoare a găsit inhalatorul.
A salvat-o.
- De ce mi-ai zis că ai astm? Credeam că te-am pierdut! o spuse cu vocea tremurândă.
- Moartea mi-a atins astăzi, cu aripile ei, fața, în treacăt. Nu te întrebi de ce?
Apoi și-a luat inhalatorul și a fugit. El a plecat după ea. Dar nu a mai găsit-o.
Ea... alearga. Nu știa încotro se duce, dar asta simțea că trebuie să facă. Să alerge. Ajunsă pe plajă, a văzut o stâncă lângă malul mării. Nu vă gândiți că avea să renunțe la viața ei așa ușor. Nu.
Dorind să ajungă mai repede la stâncă, a căzut în genunchi. Nisipul era moale. Se întinse. Acum începea să gândească. Acum o ajunse durerea. O frământau întrebările. Oare de ce ai nevoie pentru a atinge fericirea infinită? Oare există cineva pe planeta asta care poate afirma că este fericit? De ce clipele de fericire sunt puține și rare, iar când dispar îți iau câte o picătură din ființa ta? De ce trebuie să suferi așa mult pentru cinci minute de fericire, care nici nu poate fi numită fericire, este mai mult extaz, pentru că vrei cât mai mult din ea, dar depăsești nivelul natural? Și în final... de ce tocmai ea?
Plângea, dar ar fi vrut să râdă. Dorea să țipe cât o țin plămânii, gândindu-se că astfel va dispărea durerea, dar a ales să rămână plângă în liniște. Vroia o mie de lucruri, dar de fapt îl vroia pe el. Culorile curcubeului ei, se scurgeau încet spre agonie. Alb-Negru.
Photo ©Deviantart
