Un gram de viață (II)

...

Intrând în birou, d-l Cristian se îndreptă spre bibliotecă şi trase de o anumită carte. Surpriză totală! Din bibliotecă se deschise o uşa. Cameliei nu-i venea să creadă. Ştia că aşa ceva exista doar în filme! Urmându-şi bunicul, intrară într-un laborator mare, dotat cu  de aparatură sofisticată. “Oau! Ce bunic cool am! Nu credeam că aşa ceva există şi în realitate!”, gândi tânăra în vârstă de 22 de ani.

-         Aici, draga mea, mi-am realizat toate cercetările şi tot aici tu vei deveni o mare eroină.

-         Eroină? Credeam că vei spune fiziciană…

-         Daca vroiai să devii fiziciană mi-ai fi ascultat sfaturile şi ai fi mers la Facultatea de Fizică.

-         Nu, nu! Am glumit doar.

Astfel începu călătoria Cameliei spre lumea necunoscută a teoriilor bunicului ei. Prezentându-se aproape în fiecare seară la cursurile bunicului, ea devenise în mai puţin de două luni, o bună cunoscătoare a proiectului de succes. Pe lângă faptul că învăţa lucruri noi, atât pentru tânără, cât şi pentru bătrân, acest curs era şi un mod de a petrece cât mai mult timp împreună. Şi erau fericiţi. Foarte fericiţi.

Într-o seară, Camelia se întoarse din oraş, unde luase cina cu un fost coleg de facultate. După ce îşi dădu haina jos, merse spre bucătărie deoarece era lumina aprinsă.

-         Hei bunicule?! Unde eşti? Vreau să-ţi povestesc cât de plictositor a fost…

Dar nu primi niciun răspuns. “Poate e în laborator.”, gândi ea. Întră în birou şi văzu

uşa de la laborator deschisă.

-         Ţi-am zis să nu mai munceşti până târziu...

Mergând spre masa la care lucrau de obicei observă câteva picături de sânge.

-         Bunicule?!

Alergă până acolo şi în dreptul mesei descoperi trupul muribund al profesorului, într-o baltă de sânge. Pistolul era chiar lângă el.

-         Bunicule! ţipă, cu ochii inundaţi de lacrimi.

Ochii ei, de un albastru intens de obicei, erau acum tulburi şi melancolici. Nu-i venea să creadă că e singură. Luă pistolul în mână. Îl privea cu dispreţ, gândindu-se că sufletul cele mai dragi fiinţe din viaţa ei se îndrepta acum spre cer.

După minute de disperare îşi adună gândurile. Toate probele o incriminau pe ea. Scenariul era previzibil pentru poliţiştii criminalişti: într-o ceartă cu bunicul ei,  provocată de faptul că acesta nu a vrut să-i dea gramul de antimaterie, ea şi-a dat seama că singurul mod de a obţine ce îşi doreşte este să-l omoare, aşa că a făcut-o. Acum erau şi amprentele ei pe pistol. Nu mai putea să stea cu el. Când ridică privirea, văzu că gramul de antimaterie era tot acolo. 

Dar daca gramul era acolo, de ce bunicul ei era mort? Ce motiv ar avea cineva să-l omoare dacă nu pentru acel gram? Se apropie de dispozitul de care era protejat. Acum îi pică fisa... Acel dispozitiv era protejat de o parolă şi dacă vroiai să-l iei cu forţa...bum! Deci profesorul Cristian murise pentru o nenorocită de parolă! Un val de ură şi frică în acelaşi timp, îi înecă mintea. Cum avea ea să dovedească că este nevinovată? Nu mai avea pe nimeni. Ar fi vrut să strige: “Mamă! Tată! Ajutaţi-mă!”. Însă nimeni nu avea să-i răspundă… Şi ei plecaseră de mult în regatul de Sus. Era o alarmă tăcută. Perfectă prin simplitatea ei.

....

Photo ©Deviantart

Un gram de viaţă

Date

Antimateria este cea mai puternică sursa de energie cunoscută şi totodată extrem de instabilă, explodând în contact cu absolut orice. Însă întrebarea-cheie este: va salva acesta lumea? Sau va deveni cea mai nimicitoare armă construită vreodată?

  

Într-o cafenea, Camelia stătea şi îşi sorbea ultima cafea. Ştia că niciodată nu va mai avea şansa de a sta liniştită bând o cafea într-un local şi de a privi albastrul minunat şi translucid al cerului, privelişte ce se dezvăluia în faţa ochilor ei. Se tot întreba: “Cum am ajuns eu în această situaţie? De ce tocmai eu?”. Însă gâdurile ei erau încurcate şi amestecate ca miriade de bule de aer care se ridică de pe fundul mării spre suprafaţă. Confuzie .

Strigă la opătar pentru notă. Plăti, lăsând un bacşiş considerabil, deoarece simţea că acesta va fi ultima dată când va mai lăsa. Îşi luă jacheta. Plecă.

Mergea pe străzile Parisului şi încerca să acapareze cât mai multe imagini, căci cu fiecare secundă, timpul ei de libertate scădea. Dorea să aibă o ultimă amintire a lumii, pentru că nu avea să mai vadă lumina zilei vreodată.

Şi când se gândea că doar cu câteva săptămâni în urmă, era în living împreună cu bunicul ei, mâncând popcorn şi uitându-se la un film ciudat ales de persoana pe care o iubea cel mai mult pe acestă lume. Bunicul ei... Familia ei… Nu mai era acum. Şi câte făcuse ca să-l salveze, dar în zadar...

Cu câteva zile în urmă nu credea că va ajunge în aceasta situaţie, dar iată că într-o seară destinul ei s-a schimbat.

Cristian Sebasti era un renumit om de ştiinţă, ce realizase proiectul acceleratorului de particule, cu ajutorul căruia se puteau crea cantităţi mai mari de antimaterie. Proiectul a devenit un succes atunci când generatorul a produs un gram de antimaterie, cantitate ce avea energia unei bombe atomice. Chiar dacă avea încredere în colegii săi, profesorul îşi dăduse seama că poate fi periculos dacă acel gram rămânea în laboratoarele de căutare în care lucra. Astfel, într-o noapte, a furat  gramul de antimaterie şi l-a dus în laboratorul secret de acasă. Nu mai avea pe nimeni. Doar pe nepoata sa Camelia. Şi dorind să vorbeascu cu cineva, i-a împartăşit secretul.

-         Dar bunicule! Nu crezi că îşi vor da seama? Ţi-ai pus viaţa în pericol?

-         Draga mea, într-o zi vei înţelege totul. Acum vreau doar să te dedici trup şi suflet lucrurilor pe care le vei învăţa  de la mine, pentru că într-o zi vei salva lumea!

-         Dar...

-         Niciun dar. Urmează-mă!

Au urcat scările, după care au înaintat pe un coridor morbid plin de tablouri, măsuţe şi vaze cu flori artificiale. Sub paşii ei culoarul părea că nu se mai sfârşeşte. În cele din urmă ajunseră în capăt. Acolo se afla o uşă mare, de lemn, în spatele căreia dăinuia bătrânul birou al profesorului Cristian. Când intrai, imediat pe dreapta observai canapeaua neagră, din piele, iar în faţă un birou de stejar. Pe peretele din dreapta se înălţa o bibliotecă impresionantă. Încăperea era lumintă de o fereastră de dimensiunea unui perete aflată în partea opusă a uşii.

To be continued...

Photo ©Deviantart