...Intrând în birou, d-l Cristian se îndreptă spre bibliotecă şi trase de o anumită carte. Surpriză totală! Din bibliotecă se deschise o uşa. Cameliei nu-i venea să creadă. Ştia că aşa ceva exista doar în filme! Urmându-şi bunicul, intrară într-un laborator mare, dotat cu de aparatură sofisticată. “Oau! Ce bunic cool am! Nu credeam că aşa ceva există şi în realitate!”, gândi tânăra în vârstă de 22 de ani.
- Aici, draga mea, mi-am realizat toate cercetările şi tot aici tu vei deveni o mare eroină.
- Eroină? Credeam că vei spune fiziciană…
- Daca vroiai să devii fiziciană mi-ai fi ascultat sfaturile şi ai fi mers la Facultatea de Fizică.
- Nu, nu! Am glumit doar.
Astfel începu călătoria Cameliei spre lumea necunoscută a teoriilor bunicului ei. Prezentându-se aproape în fiecare seară la cursurile bunicului, ea devenise în mai puţin de două luni, o bună cunoscătoare a proiectului de succes. Pe lângă faptul că învăţa lucruri noi, atât pentru tânără, cât şi pentru bătrân, acest curs era şi un mod de a petrece cât mai mult timp împreună. Şi erau fericiţi. Foarte fericiţi.
Într-o seară, Camelia se întoarse din oraş, unde luase cina cu un fost coleg de facultate. După ce îşi dădu haina jos, merse spre bucătărie deoarece era lumina aprinsă.
- Hei bunicule?! Unde eşti? Vreau să-ţi povestesc cât de plictositor a fost…
Dar nu primi niciun răspuns. “Poate e în laborator.”, gândi ea. Întră în birou şi văzu
uşa de la laborator deschisă.
- Ţi-am zis să nu mai munceşti până târziu...
Mergând spre masa la care lucrau de obicei observă câteva picături de sânge.
- Bunicule?!
Alergă până acolo şi în dreptul mesei descoperi trupul muribund al profesorului, într-o baltă de sânge. Pistolul era chiar lângă el.
- Bunicule! ţipă, cu ochii inundaţi de lacrimi.
Ochii ei, de un albastru intens de obicei, erau acum tulburi şi melancolici. Nu-i venea să creadă că e singură. Luă pistolul în mână. Îl privea cu dispreţ, gândindu-se că sufletul cele mai dragi fiinţe din viaţa ei se îndrepta acum spre cer.
După minute de disperare îşi adună gândurile. Toate probele o incriminau pe ea. Scenariul era previzibil pentru poliţiştii criminalişti: într-o ceartă cu bunicul ei, provocată de faptul că acesta nu a vrut să-i dea gramul de antimaterie, ea şi-a dat seama că singurul mod de a obţine ce îşi doreşte este să-l omoare, aşa că a făcut-o. Acum erau şi amprentele ei pe pistol. Nu mai putea să stea cu el. Când ridică privirea, văzu că gramul de antimaterie era tot acolo.
Dar daca gramul era acolo, de ce bunicul ei era mort? Ce motiv ar avea cineva să-l omoare dacă nu pentru acel gram? Se apropie de dispozitul de care era protejat. Acum îi pică fisa... Acel dispozitiv era protejat de o parolă şi dacă vroiai să-l iei cu forţa...bum! Deci profesorul Cristian murise pentru o nenorocită de parolă! Un val de ură şi frică în acelaşi timp, îi înecă mintea. Cum avea ea să dovedească că este nevinovată? Nu mai avea pe nimeni. Ar fi vrut să strige: “Mamă! Tată! Ajutaţi-mă!”. Însă nimeni nu avea să-i răspundă… Şi ei plecaseră de mult în regatul de Sus. Era o alarmă tăcută. Perfectă prin simplitatea ei.
....
Photo ©Deviantart
