Panică pură

     Vreau să scriu dar gândurile îmi sunt blocate undeva deasupra, într-un norișor negru, ce nu dorește să îmi dea plăcerea scrierii înapoi, stă înfoiat și mă privește... Dar știu că am puterea să o fac. Vreau să evadez  din lumea asta, m-am săturat de tot. Tot ce avea sens, acum este inexplicabil. Simt că sunt în siguranță, apoi cad cu ochii închiși într-o lume pe care nu o cunosc. Vreau să fiu curajoasă. Trebuie. Dar nu pot. Când am puterea în mâini, când simt că domin lumea, de fapt cea mai mică și vulnerabilă ființă. Imaginea încercărilor mele fără final este dezolantă. Dacă până acum stăteam fericită, în fața unei lacuste, oglindindu-mă în oceanul absolut, în brațele căruia mă dăruiam pentru că îmi  oferea dragostea ce voi încerca mereu să o regăsesc, mângâiată de soarele roșu, ce își unea căldura cu apa și împreună mă făceau copilul lor, oferindu-mi un sentiment al cărui intensitate îmi taie respirație, îmi face inima să o ia razna și să bată de o mie de ori mai repede, fără a provoca un infarct, prin care să înece tot. Efectiv tot. Ar fi o portiță de ieșire, dar clanța nu îmi inspiră nevoia să apăs. Mă uit la ea și găsesc o mulțime vidă. Nici măcar numele sentimentului provocat nu îl pot dezvălui, pentru că îmi este necunoscut. Dacă până acum îmi era bine, furtuna a venit ca un al doilea Dumnezeu și mi-a distrus lumea. Mi-a izgonit soarele, mi-a pus o picătură de ură în ocean și a speriat scândurile umede ale lacustrei, ce au crăpat sub un sunet ce-mi provoacă șirul lacrimilor să nu-și găsescă sfârșit. Sub sunetul unei viori vechi totul s-a dus... Asta e în mintea mea acum. M-am întors în lumea pe care o urăsc. Dar trenul ce mă scoate mereu de acolo, mă va aștepta și de data asta...

Photo ©Deviantart