Un gram de viață (III)

...

Se uită prin cameră. Luă telefonul bunicului în mână şi-l căută în agendă pe prietenul cel mai bun al profesorului. Unchiul Bernard, cum îl alinta ea.

- Alo? Bună, unchiule! Sunt eu, Camelia.

- Bună piersicuţă! Ce mai faci?

- Am mare nevoie de ajutorul tău, unchiule. Bunicul este mort şi ...

- MORT?!

Urmă un moment silenţios. Gândurile ei erau din nou în pâclă. O lacrimă îi alunecă pe obraz.

- Camelia? Mai eşti acolo?

- Da. Îmi cer scuze. Bunicul e mort. A fost împuşcat pentru gramul acela nenorocit de antimaterie.

- Şi ai sunat poliţia?

- Nu pot. Toate probele mă incriminează pe mine. Trebuie să fug şi să dezactivez sistemul ce “ţine în viaţă” antimateria.

- Vino la mine. O să am eu grijă de tine.

- Şi bunicul?

- O să-l găsească cineva...

- Cum să-l las aici?! Nu pot.

Atitudinea unchiului Barni o făcu să devină suspectă. Auzi nişte paşi. Când îşi îndreptă privirea spre uşă, îl văzu pe Bernard, cu un pistol în mână. Se îndrepta spre ea.

- Tu? Tu eşti mizerabilul care a făcut asta? Arătând spre trupul neînsufleţit.

- Şi dacă ai şti câte a trebuit să suport ca să am acces la laborator. A trebuit să fiu amabil, să am grijă de o răzgâiată mică, de parcă ceva mai bun nu aveam de făcut...

- Cum ai putut? Cum poţi să mai şi vorbeşti? Şi se îndreptă spre el foarte furioasă.

- Hei hei! Unde crezi că vii? Du-te lângă aparat. Sau vrei şi tu să pleci cu dragul tău bunic...? spuse el cu ironie.

- Nu pot să cred că omul pe care l-am iubit aşa mult şi chiar l-am considerat unchiul meu, a ajuns să-mi distrugă tot ce mai aveam pentru un amărât de experiment.

- Nu deveni aşa melodramatică pentru că nu mă impresionezi. Am răbdat prea mult

ca să mai stau acum la discuţii. Nu mă mai enerva şi inserează odată parola aia.

Între timp apăru, cu paşi mărunţi, Rosario, servitoarea casei, o femeie de 51 de ani, scundă, de origine latină. Avea o vază în mână. Camelia încercă să nu se uite la ea.

- Niciodată! Mai bine mor decât să las lumea în mâinile tale!

Şi zbuf! Rosario îi dădu cu vaza în cap lui Bernard.

- Credeam că eşti acasă...spune tânăra şi o îmbraţişă călduros.

- Am simţit eu că ceva nu este în regulă. Acum fugi! Am sunat deja poliţia. Trebuie să apară din clipă în clipă.

- Mulţumesc!

O îmbrăţişă din nou şi fugi. Înainte să coboare scările, Camelia îşi aminti că Bernard venise cu un alt pistol. Se întoarse în laborator.

- De ce te-ai întors, mi niña?

- Lasă-mă cinci secunde să-l aranjez pe mostrul asta!

- Ce vrei sa faci?

Tânăra se îndreptă spre pistolul care îl avea ucigaşul asupra lui. Îl analiză, după care îl luă în mână pe celălalt, pe care erau amprentele ei. Bingo! Era acelaşi tip. Asta însemna că glonţul se va potrivi cu cel ce avea amprentele lui Bernard. Dezactivă dispozitivul în care era antimateria. Luă arma ce avea amprentele ei şi plecă.

- Te iubesc! Strigă către Rosario.

- Şi eu, mi niña! Se auzi şters.

Nu ştia ce să facă, aşa că lua un taxi până la aeroport. În timp ce ieşea de pe străduţa casei, văzu în urmă luminile poliţiei. Se gândea oare ce se va întampla cu ea...

...